Când omul se smereşte se şi izbăveşte degrabă de toate legăturile. Iar când vrea să se mândrească, când vrea să arate ce are el, intră în roata robiei, a sclaviei, este înlănţuit. Adică, fuge de adevăr şi intră pe tărâmul minciunii.
Să revenim la creştin, adică la cel care a hotărât să devină omul lui Dumnezeu, să fie om duhovnicesc. Dacă se va smeri în orice situaţie va porni bine, se va vedea pe sine, îşi va dezgoli interiorul, îl va vădi şi nu va depune nici un efort să se îndreptăţească, nu se va trudi să vorbească încât să insufle celuilalt o părere bună despre sine.
Cel care a hotărât să devina omul lui Dumnezeu, după ce cercetează lucrurile, după ce conştientizează realitatea se întreabă: „Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine, care sunt un nimic”? Trăieşte şi simte ceea ce spune. Lasă toate în seama lui Dumnezeu şi, în mod paradoxal, parcă se împlinesc singure. Dar cum se săvârşesc? Omul nu reuşeşte pentru că socoteşte el că are posibilitatea să le facă. Nu! Este instrument al lui Dumnezeu Care-l foloseşte şi face prin el multe lucruri. Nici prin gând nu-i trece omului că are puterea să le facă. Pe toate le face Dumnezeu, prin el.
Mă întorc la situaţia mamei despre care se presupune că vrea binele soţului, binele copiilor şi tot într-acolo se îndreaptă, chipurile, oftatul şi suferinţa ei. În mod normal ar trebui să conştientizeze şi să-şi spună: „Acest om, soţul meu şi aceşti copii sunt ai lui Dumnezeu! El îi cunoaşte, îi iubeşte, se îngrijeşte, se înteresează de ei şi are modalităţile Lui prin care-i ajută. Aşadar, de ce mă zbat ca şi cum eu aş fi cea care îi îndrept şi-i pun în rânduială? Dumnezeu este Cel Care Se îngrijeşte de ei, iar eu trebuie să las problema în seama Lui”.
În clipa în care lasă totul în seama lui Dumnezeu, cu toată convingerea, omul trebuie să fie deşertat lăuntric, adică să fie smerit, foarte smerit, ca să nu cadă prea de sus. Întâi conştientizează şiretenia lui, îndreptăţirile lui, prefăcătoriile lui, interesul lui. Pe măsura ce le conştientizează se şi smereşte.
Cel care se smereşte nu se simte niciodată constrâns, nu pizmuieşte. Este gata, oricând, să spună: „Iată-mă, Doamne! Dacă nu ai găsit pe altul, dacă mă îngădui, iată-mă, Doamne!”. Este la dispoziţia celorlalţi, capabil de rezultate bune.
Ceea ce este sigur este faptul că, după aceea, omul nu mai păcătuieşte pentru că este ancorat în smerenia sa şi tot ceea ce face el, de fapt ceea ce face Dumnezeu folosindu-se de el. De asemenea, este sigur că nu-i chinuie, nu-i necăjeşte pe ceilalţi, nici nu le creează mai multe greutăţi încât lucrurile să devină mai rele. Urmarea este că le face mult mai bine. Aş îndrăzni să spun că, dacă cineva face aşa, va schimba în bine şi lucrurile din jur, va reuşi să şi facă ceva pentru alţii.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Adame, unde eşti? Despre pocăinţă
Editura Bizantină, Bucureşti, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu