Dacă am făcut tot ce se putea, de ce nu mi se schimbă viața?

”Ceea ce trăiești nu este ceea ce ți se întâmplă; 

este ceea ce faci cu ceea ce ți se întâmplă.” 

Aldous Huxley

Unii fac psihoterapie, poate mulți ani, au trăire duhovnicească și duhovnic, dar viața lor nu s-a schimbat, rămân atașați de aceleași lucruri, repetă continuu aceleași metode ineficiente și dureroase în relațiile lor…

Vor să se justifice pe ei. Spun că psihoterapeutul n-a fost capabil, că metoda psihoterapeutică prin care au fost tratați n-a fost potrivită pentru ei, cu duhovnicul lor nu i-a înțeles etc. Și toate acestea pot fi desigur adevărate.

Darul traumei

Pentru ca omul să vadă cine este în adâncul lui, deseori e nevoie să intre în contact cu o traumă mare, cutremurătoare și incurabilă. O greșeală personală oribilă cu care să se relaționeze din poziția de autor și responsabil. Această greșeală va stimula inevitabil dreptul la libertatea alegerii: alegerea autorului de a dori și a-și asuma (sau nu) răspunderea personală, simțind vina profundă, care într-un fel sau altul doarme în noi toți și se transformă în reacție către ceilalți.

Să nu-l crezi pe cel ce-ți spune: N-ai nici o șansă!

Chiar dacă Însuși Dumnezeu îți va spune personal că nu ai speranță de mântuire, să nu-L crezi! Tu îngrijește-te să te căiești de ceea ce ești astăzi și foarte curând și Dumnezeu „va regreta” hotărârea pe care a luat-o pentru tine.

Mai ales pe prieteni să nu-i asculți atunci când ceva nu e în putința lor și te demotivează  și pe tine de a înainta în spațiul cunoașterii sau elaborarea unor lucruri mărețe.

Asumarea răspunderii pentru propriul eșec suprimă nevoia de a-i critica pe ceilalți

Oamenii de obicei au iluzia că cel mai bun mod de a alunga vinovăția pe care o simt față de alegerile lor interioare este să dea vina pe ceilalți, deseori acuzându-i pentru sentimentele lor de inferioritate, care cu ușurință și superficialitate sunt localizate în ceilalți. Îi învinuiesc pe ceilalți cu înverșunare, sperând inconștient că se vor descărca de povara propriei vinovății pentru greșelile, imperfecțiunile și neglijențele prin care de obicei fără să-și dea seama au rănit lăuntric sentimentul coeziunii și siguranței psihice.

Însă se întâmplă exact invers: după fiecare „bârfă” agresivă, după fiecare critică răuvoitoare, se simt totdeauna mai goi. Doar puțini se simt mai nevinovați. Sunt chiar mai expuși și neapărați în conflictele și dialogurile lor interioare. Chiar mai insuficienți existențial și mai incapabili să argumenteze și să dea sens alegerilor lor.

Pofta vine mâncând

Mulți spun: „Fă un lucru doar dacă-l faci din toată inima…!”. Dar nu este așa. Aici e nevoie de discernământ.

Deseori, înainte de a recunoaște că ceva vine din spațiul inimii, din spațiul voinței sincere, curate și unitare, este important să intri în procesul testării acestuia. Să faci loc încă unei încercări șovăitoare și îndoielnice, încât să oferi sinelui tău modalitatea de a conștientiza trăirea autentică provenită din inimă.

Să nu pretinzi ca lucrurile să fie perfecte și finalizate, mai ales atunci când te afli încă la primii pași ai autocunoașterii.

Ce este cu adevărat libertatea?

Toți vorbesc astăzi despre libertate, despre respectarea demnității umane și a drepturilor omului. Evident, în funcție de mărirea și adâncimea strategiilor lor viclene. Toate cele de mai sus sunt, după cum o dovedesc lucrurile însele, trâmbițări goale de conținut, vorbe neroditoare, dacă nu simți în inima ta ce înseamnă Libertate.