Pe platforma Contributors.ro, psihologul și antreprenorul Ovidiu Atanasiu, fondatorul Success Academy, pe care o definește ca ”facem ce școala nu face”, analizează sistemul de educație din România, oferind perspectiva sa asupra modului în care școala pregătește elevii pentru adevăratele nevoi ale pieței muncii.
”Mulți oameni nu înțeleg drumul pe care merge educația în România. Și nici nu au cum să înțeleagă. Dacă nu ai lucrat vreodată în business, ca să VEZI și să SIMȚI cum se pune problema, …e foarte greu de înțeles ce este greșit. Și, mai mult de atât, dacă persiști să mergi paralel cu drumul, fiind convins că mergi pe drumul bun, e și mai greu să înțelegi cealaltă Românie, cea care se chinuie să producă plusvaloare.
1. Business-ul are nevoie de ”tigri” și noi producem ”iepurași”. Pe bandă
rulantă.
”Tigri”, adică oameni dezinvolți, comunicativi, colaborativi. Plini de
energie și creativi. Oameni asumați, deschiși, capabili să-și exprime punctul
de vedere, capabili să ia decizii, constructivi. Cu obiective clar setate.
Adică invers față de produsul final al educației naționale.
Intrat în școală, un copil învață de la cea mai mica vârstă că profesorul
este un fel de zeu pe care nu trebuie să-l deranjezi cu întrebări. Pe care nu-l
deturnezi de la modul în care și-a propus să desfășoare o oră. Este intrată în
cultura noastră idea că, la școală, copiii trebuie să fie ascultători, umili.
”Să fii cuminte. Să asculți pe doamna.”. Un copil educat 18 ani întru umilință
nu se va transforma într-un ”tigru” la maturitate.
Declarativ, ne propunem să creștem lideri și, din păcate, creștem oameni
fără încredere de sine. Inconștienți de propriul potențial. Încrederea de sine
este boala națională cu cea mai mare incidență în rândul populației. Nu
vorbește nimeni despre asta. Creștem copiii într-o stare de frică zilnică cu
metode de acum 100 de ani.
Ne creștem copiii fără să le dăm posibilitatea să exprime ce simt față de o
idee, față de o materie, un profesor sau sistem. Ne creștem copiii cu forța,
iar ei nu se pot opune la asta. Ne creștem copiii fără atenție la nevoile lor,
la stilul lor de învățare sau adaptat vremurilor lor. Încercăm din răsputeri să
menținem un sistem învechit peste o generație cu totul altfel decât am fost noi
vreodată. De aceea, chiar și cei mai buni elevi urăsc la propriu școala. Dar și
asta ni se pare normal și o vedem ca pe un fel de sacrificiu la care trebuie să
se supună. Realitatea este că nu trebuie.
2. Distanța dintre teorie și practică este aproape sinucigașă
Business-urile vor oameni cu abilități clare, specifice, în timp ce
sistemul de educație din România investește în cultura lor generală.
Tinerii sunt aliniați perfect cu ceea ce își doresc business-urile. Ei vor
să studieze lucruri practice. Din păcate, nu au ocazia. Să mai adăugăm și
faptul că teoria studiată este de cele mai multe ori aliniată anilor ‘70?
Suntem țara paradoxului în care profesorii se simt cel mai bine pregătiți,
dar avem cei mai slab pregătiți copii la nivel global. Realitatea? Tinerii
pleacă să studieze în strainătate. Iar în ultimul an a crescut simțitor numărul
părinților ce își trimit copiii să facă liceul în străinătate. 99,8% dintre
copiii cu care lucrăm pleacă la studii în străinătate. No comment.
3. ”Dacă nu ești de 10, nu ai nicio șansă în viață”. Asta transmite școala.
Realitatea este că toți tinerii determinați, curajoși și cu inițiativă
reușesc să-și trăiască mai bine viața.
Nu există niciun studiu în lumea asta care să arate că a fi de 10 pe linie
la școală înseamnă succes garantat. Dimpotrivă. În toate studiile longitudinale
realizate până în prezent, cel mai mare succes în viață îl au tinerii cu note
de 7-8. De ce? Pentru că ei sunt cei care au timpul necesar să-și dezvolte
abilitățile cerute de mediul de business. Pentru că ei sunt cei care au
inteligența celor de 10, dar nu vor să și-o alinieze unui sistem în care nu
cred. Ei sunt cei mai mari critici ai sistemului școlar. În timp ce tinerii de
10 sunt preocupați de note și de învățat perfecțiunea, cei de 7-8 deprind
școala vieții. Învață să argumenteze, să testeze. Își asumă eșecul și nu
renunță.
Exact asta este problema noastră. Lucrăm cu copii cu note foarte bune, dar
incapabili, spre exemplu, să susțină un speech public sau să aibă o opinie
personală. Lucrăm cu copii premianți constant, dar care nu au încredere în ceea
ce sunt sau pot fi.
4. ”Spune-mi ce talent ai ca să ți-l scoatem rapid din cap”
Talentul este poarta tinerilor spre succes. Școala are grijă să le inhibe
orice umbra de talent. În schimb, business-urile caută talente. Și nu prea
găsesc.
Toți copii au talent la ceva. Nu există copil care să nu aibă preferințe,
care să nu simtă plăcerea de a face ceva anume. Unii la muzică, unii la desen,
alții la vorbit, alții la a scoate esențialul din orice sau în a observa
lucruri. Nu contează în ce domeniu ai talent, contează doar să-l hranești, să-l
antrenezi.
Școala din România deturnează iremediabil tinerii de la dezvoltarea
talentelor lor și îi aliniază egal într-un sistem cu cerințe specifice, clare,
uniforme. Dar, talentul nu este uniform. Toți copiii trebuie să știe să calculeze
aria unui… Cred că cel mai mare bine pe care poți să-l faci unui copil este
să-i hrănești talentul, să nu-l lași să se stingă. Și aici, tot respectul
pentru părinții care înțeleg acest lucru și investesc constant în talentul
copiilor lor. Mediul de business are nevoie de talente, în orice domeniu.
Pentru că talentul produce cea mai mare plusvaloare. Lucrurile comune sunt și
vor rămâne mediocre.
5. ”Nu contează ce crezi tu. Contează cât ai memorat!”
Inteligența înseamnă memorare de idei/concepte noi PLUS efortul de a face
ceva cu ceea ce ai memorat. De a integra ceea ce este nou în ceea ce știi deja.
În a schimba ceea ce știi deja, integrand practic ce ai memorat.
Un sistem de educație bazat strict pe memorare este năucitor. Milioane de
tineri sunt forțați să memoreze aberant fraze, texte, formule. Un volum uriaș
de informație fără noimă în capul lor. Nu este de mirare nivelul actual de
analfabetism funcțional. Este normalitatea sistemului în care schimbarea este
doar de formă, nu de fond. Schimbarea de fond ar trebui să pună copilul și
dezvoltarea lui în centrul atenției. Acum se pune în centrul atenției volumul
de cunoștințe. El trebuie acumulat. Cu orice preț.
Școală, efort personal, mii de ore de meditații. Nu mai vorbesc de sistemul
actual de notare. Desuet. Dar, extrem de facil pentru profesor. A scris copilul
cuvânt-ul X, primește punctele. Nu l-a scris, nu primește nimic. Cel mai mare
OZN pentru ”cultivatorii” generațiilor tinere este evaluarea inteligenței.
Vorbeam cu un profesor care, cu maximă sinceritate, îmi spunea că nu știe
cum să evalueze inteligența la istorie. Da, este greu. Nu merge pe un sistem
mecanicist de tipul ”Dacă…, atunci…”. Pentru că inteligența înseamnă
creativitate. Cum evaluez creativitatea? Tot OZN. Punând accentul pe memorare, în
timp, IQ-ul copiilor noștri scade. Îi pasă cuiva?
Business-urile apreciază inteligența. O idee inteligentă produce
plusvaloare. Și cea mai simplă metodă de evaluare a inteligenței este
plusvaloarea. Dar, dacă sistemul de educație este excesiv teoretic, cum ar
putea el vreodată să evalueze plusvaloarea?
6. Mândri că suntem împotriva naturii
Știm că oamenii se dezvoltă diferit. Copiii evoluează diferit. Mental,
emoțional, social etc. Dar, cerințele școlare le cer opusul, adică să fie la
fel, să se raporteze la aceleași repere. Înregimentați în clase, merg cu toții
înainte, fără să știe unde sau de ce. Acest sistem de educație a fost clădit
special în epoca de expansiune industrială. Atunci aveam nevoie de mulți oameni
formați ”la fel” pentru a face față nevoii masive de „personal”.
Dar astăzi? Astăzi mai este nevoie de așa ceva? Nu. Cu certitudine, nu. Mii
de absolvenți de ASE sau Drept nu își găsesc drumul după absolvire. Mii de
tineri se raportează doar la examene și își finalizează studiile fără să vină
în piață cu ceva special. Fără să aducă vreo contribuție, fie ea și infimă.
Avem mase amorfe de absolvenți mototoliți prin examene inutile, fără gândire
proprie sau inițiativă.
Astăzi avem nevoie de oameni care să dezvolte România, oameni care să
gândească antreprenorial, care să determine schimbări micro în sectoarele lor
de activitate, cu gândul că suma schimbărilor lor va determina una macro, o
evoluție firească a societății. Asta ar fi normalitatea.
Din păcate încă suntem mândri și tributari unui model de gândire învechit.
”A terminat cu 10!!!”, ”A intrat la…”, ”E cel mai bun din clasă!” Haideți să ne
întrebăm la ce folosesc aceste rezultate. Care este finalitatea formării unui
tânăr. Care este planul lui.
7. Educația este strategie națională
Asta doar la nivel declarativ. Doar pe hârtie. O strategie este definită
simplu, are logică, este intuitivă și îți dai seama imediat de consecințe. O
strategie răspunde la întrebarea: „Ce-ar acțiuni X ar trebui minim să facem
pentru a obține Y?”. Noi nu știm nici măcar ce vrem să obținem prin sistemul
național de educație. La noi se schimbă regulile jocului o data cu fiecare
schimbare de ministru și înțelegi, la fel de intuitiv, că nu avem o strategie,
o direcție. Schimbările la care sunt supuși copiii sunt doar de formă. Nu mai
dai bacul așa, îl dai invers. Stai ca nu mai sunt 12 clase. Faci 13 pentru că,
de acum, vom schimba denumirea clasei 0 în clasa 1. Stai că a scăzut nivelul
gândirii matematice. Atunci hai să inventăm bac-ul fără mate. Genial…
Strategic.
În paralel nu pot să nu văd țări care au implementat o strategie coerentă
în domeniul educației. Sunt țări care în 20-30 de ani au înflorit, plecând de
la (aproape) zero. Finlanda, Irlanda, Singapore etc. sunt studii de caz. Dacă
la ei se poate, mă gândesc că s-ar putea și la noi. Cum?
8. ”Nu ai voie să eșuezi. Dacă ai făcut-o, e din vina ta!”
O regulă de bază în business este să eșuezi de câte ori este nevoie până
vei reuși. Mai mult, în țări mai dezvoltate, au apărut companii care te ajută
să eșuezi controlat. Știu, pare suspect. Cum adică să eșuezi? Realitatea este
că eșecul este o sursă extraordinară de experiență și învățare reală. În
business îți este permis să eșuezi.
În școala de la noi, eșecul nu are ce căuta. Eșecul înseamnă rușinea
familiei și a grupului de colegi sau prieteni din care faci parte. Școala îi
pregătește pe tineri să fie perfecți. Să nu greșească niciodată. Fără să se
gândească la efectele adverse unei astfel de abordări.
Primul este starea profund negativă pe care o trăiesc continuu elevii.
Frica eșecului este atât de mare încât îi paralizează. Îi blochează. Frica
înseamnă încordare. Asta duce la ezitare. La lipsa inițiativei. Celălalt efect
advers pe care vreau să-l menționez este privarea de experiență. Ce știi să
faci? – întreabă angajatorii. Nimic…
Se întreabă vreun decident al sistemului de educație de ce Richard Branson
premiază eșecul? Nu prea cred.
9. ”Spune-mi cum gândești ca să-ți spun cine ești.”
Am un test simplu pe care îl dau cursanților de 20 de ani de când mă ocup
de dezvoltarea oamenilor. Este un test care într-o proporție de 99,999% este
rezolvat prin algoritmi de gândire sintetică. Am și câteva persoane, le număr
pe degetele de la o mână, care au rezolvat analitic testul. Normal, m-am
întrebat de ce se întâmplă asta. Mi se părea anormal prin disproporționalitatea
masivă. Se întâmplă pentru că sistemul nostru de educație dezvoltă în special
gândirea sintetică și mai puțin cea analitică…
În business, gândirea analitică este foarte căutată. Gândirea analitică
este cea care îi permite unui tânăr să ”desfacă” un concept în elemente din ce
în ce mai mici. Este o calitate necesară mediului de business, care pleacă de
la premisa că trebuie să știe mai întâi ce se întâmplă aici și acum pentru a
putea, apoi, să ia o decizie bună. De aceea, la orice universitate din
străinatate testele tip GMAT sai IELTS sunt normalitate. Vor să vadă și
capacitatea candidaților de a gândi critic, analitic.
Finlanda este statul care a integrat gândirea analitică în sistemul de
educație. De ce oare? Dacă la noi se pleacă de la studiul materiilor și se
ajunge, exasperant pentru elevi, dupa 20 de ani, la o specializare în ceva,
finlandezii au venit cu abordarea inversă, pragmatică. Hai să plecăm de la
produsul finit astfel încât, prin gândire analitică, să îl ”desfacem” până
ajungem la orele de chimie, fizică, matematică sau desen. Au reușit să integreze
materiile între ele. Au reușit să ridice interesul copiilor pentru studiu. De
fapt, și-au adaptat sistemul de educație la copiii de astăzi care nu mai au
timpul, chemarea, nevoia sau dispoziția de a studia progresiv, pas cu pas,
totul despre un anumit domeniu. Și au observat că se poate. Dacă un copil este
fascinat de mașini, va dori cu certitudine să studieze formula cauciucului din
pneuri la orele de chimie. Apropos, vă mai aduceți aminte formula cauciucului?
Sau măcar a toluenului?
Sistemele de educație ar trebui să treacă de la studiul extensiv la cel
nișat, hiperspecializat. Până or să o facă, business-urile au luat-o deja cu
mult înainte. Și nu găsesc oamenii specializați nișat. Găsesc în schimb oameni
mediocri pe care trebuie apoi să-i pregătească pentru a putea face față
cerințelor din piață.
10. ”Din creierul meu în creierul tău nu mai există”
Acum 30 de ani eram în școală. Nu aveam net. Nu aveam Google. Know how-ul
se afla doar în creierele profesorilor. Mergeam la școală pentru că profesorii
”vărsau” know-how-ul din creierul lor în creierele noastre.
Astăzi, lucrurile sunt cu totul diferite. Astăzi know-how-ul este pe net.
Orice nevoie de know-how ai avea, ea își află răspunsul pe net. Astăzi
importanța know-how-ului de acum 30 de ani a fost preluată de know-where. Adică
de locul în care găsești informația de calitate. Astăzi, creierele profesorilor
nu mai au ce descărca în mințile copiilor. Asta pentru că nu au cum să mai țină
pasul cu imensitatea de informație ce este împărtășită de mii și milioane de
minți într-un efort colectiv de dezvoltare. Google le-a luat profesorilor acest
privilegiu.
Bun, atunci de ce mai avem nevoie de profesori? Avem nevoie masivă de
profesori. Singura diferență este de regândire a rolului lor. Profesorii
trebuie să treacă de la poziția de zei, ca deținători ai adevărurilor absolute,
la cea de antrenori sau traineri. Adică să-și mute atenția de la transmiterea
brută a know-how-ului spre dezvoltarea copiilor. Spre a le explica know-how-ul
omniprezent din diverse unghiuri, spre a le facilita cu adevărat experiențe de
învățare, spre a-i sprijini și motiva în dezvoltare, spre a le arăta unde
găsesc informația de care au nevoie, înspre a lucra egal, umăr la umăr, cu cei
pe care îi ”cultivă”. Orele de mate, istorie, geografie etc. ar arăta incitant
și tinerii ar simți că fac ceva util. Este nevoie să facem acest ”shift” în
gândirea și abordarea procesului de învățare.
11. Între grijile tale și nota la mate, nota la mate este cea importantă.
Vrem copii echilibrați emoțional, dar nu lucrăm cu ei pe zona emoțională.
În sala de training întreb frecvent tinerii: cum te simți? Invariabil îmi
răspund: ”Bine.” sau ”Rău.”. Niciunul dintre raspunsuri nu este o emoție.
Suntem astăzi în fața unui paradox, ne dorim copii inteligenți emoțional, dar
nu facem nimic să-i alfabetizăm măcar în acest domeniu. Și nu mă refer aici la
a-i învața să opereze cu mii de emoții, ci de a lucra cu cele 8 emoții de bază.
Inteligență emoțională înseamnă să știi emoțiile, să înțelegi de ce simți o
emoție într-un anumit moment și să exprimi emoția respectivă în contextele
relaționale.
Care sunt consecințele unei educații predominant raționale? Să urmărim
tendințele cifrelor patologiei psihicului și vom vedea clar. Să urmărim rata
divorțurilor și vom vedea. Să urmărim capacitatea de relaționare a românului de
rând și vom vedea.
Succesul în business este strâns legat de inteligența emoțională. Să știi
cum să te raportezi la ceilalți, să știi ce să spui și cum să spui, să știi să
empatizezi cu celălalt sunt abilități esențiale. Business-urile au nevoie de
oameni inteligenți din punct de vedere rațional, dar și/mai ales emoțional.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu