Asumarea răspunderii pentru propriul eșec suprimă nevoia de a-i critica pe ceilalți

Oamenii de obicei au iluzia că cel mai bun mod de a alunga vinovăția pe care o simt față de alegerile lor interioare este să dea vina pe ceilalți, deseori acuzându-i pentru sentimentele lor de inferioritate, care cu ușurință și superficialitate sunt localizate în ceilalți. Îi învinuiesc pe ceilalți cu înverșunare, sperând inconștient că se vor descărca de povara propriei vinovății pentru greșelile, imperfecțiunile și neglijențele prin care de obicei fără să-și dea seama au rănit lăuntric sentimentul coeziunii și siguranței psihice.

Însă se întâmplă exact invers: după fiecare „bârfă” agresivă, după fiecare critică răuvoitoare, se simt totdeauna mai goi. Doar puțini se simt mai nevinovați. Sunt chiar mai expuși și neapărați în conflictele și dialogurile lor interioare. Chiar mai insuficienți existențial și mai incapabili să argumenteze și să dea sens alegerilor lor.

Dimpotrivă și doar aparent, paradoxal, atunci când începe să-și asume răspunderea părților lor „păcătoase”, adică a mobilelor lor nevrotice, care revendică superficial (fiecare în contul său) „autoîndumnezeirea”, când încep să recunoască cioburile imaginii de sine problematizate în loc să le arunce, nepăsători pe spatele semenilor lor lipsiți de apărare, când încep să se implice cu adevărat și să ia pe propriii umeri neputințele și eșecurile lor, atunci încetează pe nesimțite să le mai proiecteze asupra altora. Încetează să-i mai învinuiască cu ușurință. Pretențiile lor agresive ca ceilalți să fie „perfecți” se atenuează, întorcându-se cu bunăvoință de acum spre sinele lor. Simultan dialogurile interioare se liniștesc și perspectiva „venerării”  ego-ului lor își schimbă sensul. Îndoiala interioară devine stimul al autocunoașterii eficiente, al autoacceptării și împăcării cu părțile lor „păcătoase”.

Din momentul în care îmbrățișează lăuntric, cu dispoziție de iubire, aceste măști vulnerabile ale lor, nu mai văd motivul să nu facă și cu ceilalți oameni același lucru. Îi utilizează pe foștii oameni răi ca pe niște oglinzi în care văd în profunzime eșecurile lor și îmbrățișându-i pe semenii lor  cunoscuți de acum, adâncesc autoacceptarea lor. Construiesc mai statornic temeliile iertării de sine și ale cuprinderii mai mari și mai calitative a celorlalți într-o imagine unitară: imaginea unei lumi exterioare care corespunde calitativ cu cea interioară. A unei lumi în care diferențele nu sunt trăite ca niște stimuli de stres (de vreme ce diferențele reflectă rupturi).

Pentru cel care a terminat într-o măsură satisfăcătoare pentru el puzzle-ul autocunoașterii și suferă, în funcție de bunăvoința și pretențiile lui, acțiunea renăscătoare a unității interioare, nu există și nu este nevoie de fisuri și rupturi.