Când aveam 4 ani tu și tata ați hotărât că e mai bine să plecați din tară pentru
a câștiga mai multi bani pentru mine. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-as
dori mai mult. Bani sau pe mama și tata lângă mine. Știu că eram prea mic și
totuși cred că deși aveam câțiva anișori știam ce valorează mai mult pe lumea
asta…
In prima zi de scoală, când
aveam 6 ani, pe mine m-a însoțit bunica și tu, mi-ai fost alături, 2 minute la
telefon. Două săptămâni s-a rugat doamna de mine, să nu mai plâng și să accept
să mă joc cu colegii mei. Venea in pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuță
și încerca să mă miște din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un final mi-am
făcut curaj și i-am spus de ce nu ies:
– Mi-a spus mami să fiu cuminte
la scoală și să nu vă supăr că altfel nu se mai întoarce!
Mi-a zâmbit și apoi m-a luat in
brate spunându-mi că ai glumit. I-am spus ca eu nu știu când glumești că nu te
cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit! Ba chiar i-au dat lacrimile și atunci m-am
speriat tare că am supărat-o și că pentru asta tu nu o să te mai întorci la
mine!
Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cat de buni au fost oamenii cu mine!
Când ceilalți copii se certau
intre ei, discuțiile se terminau cu :” Te spun lui tata”. M-am întrebat mereu
eu ce as putea spune?
Nu a fost cazul căci copiilor
le-a fost mila de mine și m-au protejat. Mario, colegul meu mi-a spus că dacă
vreau o roagă pe mama lui să fie și mama mea, ca să nu mai plâng.
Prin clasa a IV-a, deja mă
obișnuisem cu gândul că eu am niște părinti virtuali. Da, știam ce-i aia
virtual pentru ca din banii voștri făcuți departe de mine, aveam și computer și
tableta și telefon și mai știam și să le folosesc pe toate ca să vorbesc cu
voi. Trebuia sa facem felicitarea pentru mama de 8 Martie și doamna mi-a spus
ca am pus florile urat și că ar trebui să fac alta. M-am trezit răspunzându-i
sec că nu contează, că oricum o vezi doar in poză și nu te prinzi.
Torturile de ziua mea erau
poze, florile de ziua ta erau poze… Tu erai o poză, mamă!
Aveam 9 ani când v-am revăzut.
Ati venit după ce v-ați luat cetățenia. Imi amintesc că mă întrebai de ce nu te
iau in brate și tăceam. Ai spus că sunt cam timid și că ti-a fost dor de mine
și te așteptai la o primire mai călduroasă. Nu știai nici tu și nu realizasem
nici eu încă. Nu eram timid ci pur și simplu nu eram obișnuit să îmbrățișez
străini.
Au fost nopți in care am visat
urat și tot ce îmi doream era să te iau in brate ca să nu îmi mai fie frică.
Erau zile in care luam note mari și știam că merit să fiu luat in brate. Au
fost atâtea momente in care as fi dat orice sa te pot îmbrățișa dar cu timpul
m-am obișnuit cu ideea că îmbrățișările nu sunt pentru mine.
Am crescut intre timp și la 18
ani mi-ați luat mașină și apartament spunându-mi, mândri, că pentru asta v-ați
sacrificat.
Desi am vârsta la care cei mai
multi băieți au câte o iubită, să știi ca eu sunt singur. Sunt un „sălbatic”
care nu știe cum se îmbrățișează o femeie… Stau singur și fug de iubire de
teamă să nu ma obișnuiesc cu ea, ca in copilarie și apoi să mi-o fure vreo sumă
de bani…
Am 19 ani acum și m-am gândit
să îți spun că m-am mutat cu chirie, din banii mei, și merg cu metroul. Nu
vreau să folosesc obiectele care mi-au furat dreptul la o familie. La 19 ani,
ca și la 4 ani, consider că banii nu vor umple niciodată golul din sufletul
meu. Mamă, nu exista vreo sumă care sa te poată înlocui… din păcate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu