Cu toții avem o
viață agitată și fugim de la o extremă la alta încercând să creăm impresii sau
să ne ascundem după măști ce vor cădea sau se vor ofili atunci când nu vom mai
fi în lumina ochilor ce ne discută, atunci când va cădea cortina...
Un El ce te vrea perfect(ă), o Ea ce te privește suspicios, Ei ce impun
bariere, te constrâng și instalează limite... Un Tu ce te zbați pentru
aprecieri, și uiți de propria reflecție din oglindă în goana după perfecțiune...
Și timpul, care se scurge nu în favoarea ta!
Suntem în perioada postului mare, în zilele în care încercăm să fim mai buni,
să reflectăm asupra păcatelor și să ștergem praful de pe oglinda sufletului.
Acum ne amintim de iconița din colț și toate bisericile ne cheamă la o
rugăciune fierbinte, dar oare mergem?
Ne dorind să vorbesc la persoana a treia vă voi spune că mai ieri am luat o
foaie și un pix în mână și am început să trec în revistă toate
,,compromisurile” pe care le-am făcut cu propria-mi persoană. Compromisuri care
de facto sunt păcate, păcate ce la un anumit moment au meritat a fi făcute,
deoarece era tentația prea mare, voiam să creez impresii sau să încerc o
anumită ,,noutate” ascunzându-mă după expresie ,,nu e atât de grav”. Ei bine,
acum când stau singură și privesc la lista impresionantă de ,,compromisuri”
observ că acele lucruri mici fac diferența și chiar îmi distorsionează imaginea
de ansamblu. Oare chiar erau necesare, oare chiar au meritat făcute, oare nu
m-am transformat într-o altă eu?
Acum ar trebui să merg la spovedanie, să-mi spăl atent haina sufletului cu
,,clor”, adică lacrimi și regrete și să încep o pagină nouă, dar oare acea
pagină nu va avea iar pete?
La taina sfintei spovedanii am observat că atunci când
sunt doar eu, adică eu cu păcatele mele în fața lui Dumnezeu și duhovnicul,
care e un intermediar, un confident al inimii mele, devin adevărata eu. O
persoană fără măști, prejudecăți sau limite, un suflet ce e gata să pună totul
pe tavă pentru a dobândi sfințenie. Când ies din biserică mă simt liberă,
curată, am senzația că pot să zbor și îmi place, dar după ceva zile, revin cu
picioarele pe pământ și mă întorc la ,,mici compromisuri”. Acum mă întreb oare
e atât de greu să îmi mențin acea stare de libertate? De ce sunt nevoită să
recurg la compromisuri dacă fără de ele am o inexplicabilă stare de bine care
îmi creează senzație angelică? Oare e atât de important să despart ce simt de
ce se așteaptă de la mine, oare nu e mai ușor să scap de constrângeri și să mă
privesc în fiecare zi făcând pași spre cine vreau să fiu, nu stagnând prin
compromisuri pentru a deveni o imitație falsă a unor standarde murdare impuse
de voci străine și umbre reci.
În momentul în care vom fi sinceri cu noi și vom proceda corect față de noi
pentru noi, atunci mântuirea va fi cu un pas mai aproape, deoarece atunci când
nu ne vede nimeni Dumnezeu oricum este cu noi, El e mereu în urma pașilor
noștri așteptând să spui un nu la momentul potrivit și nu face asta de dragul
Ei, a Lui sau a Lor ci doar pentru Tine... Dumnezeu te așteaptă, ești gata să
mergi pe calea ce ți-a deschis-o?
Un tânăr anonim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu