Stau,
privesc în jur și meditez la cuvintele acestea foarte profunde spuse de
Shakespeare ,,Nu lăsa urechile să creadă ce ochii nu au văzut, dar nici gura să
zică ceea ce inima nu simte ”. Din păcate, observ că oamenii, mai ales noi,
tinerii suntem din ce în ce tot mai dezorientați, mai împrăștiați, am uitat ce
e iubirea, am uitat să iubim, să admirăm pe celălalt de lângă noi, să apreciem
aceste lucruri frumoase pe care Dumnezeu LE-A lăsat ca să ne bucurăm de ele.
Din păcate, nu le observăm, ba chiar uneori le și distrugem prin vorbele și
faptele noastre.
Trăim
într-o iluzie, într-o lume a inocenței, a ,,culorii roz”, unde totul ne este
permis, încercând să ascundem adevărul prin vorbe și fapte iluzionare. Toți
suntem grăbiți, ne concentrăm pe un anumit lucru, pe un anumit scop, atât de
mult ne dorim acel lucru încât după ce îl obținem nu ne mai bucurăm în
totalitate de el, deoarece privind în urmă nu mai avem pe nimeni, nu avem
prieteni, amintiri, iubire și momente dragi. De ce? Deoarece am devenit ca niște
roboți, am uitat să fim oameni, am uitat să trăim cu adevărat, să iubim cu
adevărat, să spunem adevărul, să spunem ceea ce simțim și să acceptăm
realitatea oricât de crudă și rea ar fi, oricât de multe ar fi consecințele, am
uitat să fim noi.